Iubirea e dar. Un dar primit și un dar oferit. A dărui fără a avea pretenția de a primi ceva la schimb înseamnă a iubi. E o lecție pe care o învățăm zilnic dacă ținem ochii deschiși. Cei mai buni mentori sunt copiii pentru că ei înțeleg iubirea ca fiind acea fericire copleșitoare care le invadează inima și trebuie atunci, exact în acel moment, să o manifeste, să o dăruiască, cu o credință nezdruncinată că cel care o va primi e demn de un astfel de sentiment.
Conduși de iubirea față de aproapele lor, miercuri, 27 decembrie 2023, cu câteva zile doar de încheierea anului, câțiva copii din Parohia Buna Vestire din Giulești, au ales să colinde, oferind alimente cumpărate cu banii strânși la Târgul de Crăciun, bătrânii din căminul de bătrâni de la Mănăstirea Christiana. O mănăstire de maici. O lume închisă, ordonată, curată, liniștită. O ordine specifică mănăstirilor, un fel de lege care conviețuiește cu liniștea și credința. O lume care stă sub semnul Lui Dumnezeu.
De cum intri în curtea mănăstirii, te întâmpină Biserica Mare care se înalță spre cer ca o victorie a credinței și a iubirii, a răbdării și a toleranței divine. Sunt pomi peste tot, neacoperiți de zăpadă, ei par să aștepte deja primăvara, atât de frumos li se așează soarele peste crengi și peste frunzele uscate. În fața Bisericii Mari, e Biserica Mică și căminul de bătrâni. Zâmbetul primitor al maicilor, vocea lor caldă, bucuria de pe fețe la vederea copiilor, toate sunt semne ale unui moment potrivit, într-un loc potrivit. Copiii completau perfect acest peisaj al lăcașului sfânt. Sub îndrumarea Părintelui Ionuț, cu bucurie, voie bună, chef interminabil de joacă și râs, aceștia, însoțiți de părinți, au pătruns timid în încăperea unde îi așteptau bătrânii așezați la o masă mare. Alături de ei, Moș Crăciun și măicuțele. O atmosferă de sărbătoare. Nașterea Domnului e într-adevăr un miracol. Unește timpuri, oameni, amintiri, umple inimi și minți, luminează în întuneric și dăinuie în veșnicie. Câți dintre acești copii se gândeau oare câtă magie ar putea să aducă prin efortul depus de ei la atelierele de creație, la Târgul de Crăciun? Câți dintre acești bătrâni se vedeau iar copii? Părintele Ionuț îmi părea că știe. Anticipase prin bucuria creată acest moment unic din sufletele copiilor, din sufletele bătrânilor.
Citisem undeva, ceva foarte interesant: “Marele avantaj în a îmbătrâni este că nu pierzi toate celelalte vârste prin care ai trecut.” Nu păreau să atârne greu toate vârstele ce le purtau în spate ca un timp închis într-o geantă, pentru totdeauna. Greu părea a fi doar acest ultim drum pe care ei îl petrec îmbrăcați în haina bătrâneții. Ecaterina, o bătrână doamnă de 86 ani, aflată de doi ani la cămin, a răspuns oftând cu regret ceva ce a trecut: “Aici, ne spunem după numele mic. În general, se spune după numele mare, dar aici ne recomandăm după numele mic. Au grijă mare de noi. Doar că suntem bătrâni. Asta e singura problemă: bătrânețea. Asta avem”. La cămin are colege venite de 15-20 ani, de când a fost deschis.
Din cei 22 de bătrâni, toți cu o medie de vârstă de 85 ani, doar 12 au participat la evenimentul de Crăciun, ceilalți aflându-se în imposibilitatea de a se deplasa. De ei se ocupă Maica Dositeea. Ea le spune: “Hai, copii” și începe să cânte alături de ei. La final, îmi mărturisește că îi vede ca pe niște copii. Exact așa sunt pentru ea: copiii ei. Bătrânii au primit cu sufletul deschis cântecele micilor colindători și darurile aduse de aceștia. Au cântat chiar ei, colinde: Deschide ușa, creștine!, Seara peste sat, Neaua, Într-o casă mică, În seara de Ajun. Bătrâna doamnă Ecaterina nu are copii sau nepoți, are bătrânețe. Și o spune de parcă ar avea o boală. Dacă mă uit la ei, sunt îngrijiți, cântă colinde, unii zâmbesc chiar, au lacrimi în colțul ochilor, cel mai probabil au dat vieții tot ce au avut mai bun, au luat de la viață tot ce le-a oferit mai frumos, dar cu bune, cu rele, cu amintiri, cu lecții pierdute sau învățate, resemnarea lor e legată doar de bătrânețe. În caz contrar, și-ar lua sufletul și ar mai lua viața în piept încă o dată. Dar, cum spuneam mai sus, bătrânețea pare a fi o boală. O boală fără timp. Cred că, de aici, provine tristețea ei. Dar mai cred că ar trebui să îi fie leac timpul care a trecut până la acest stop inevitabil. Tuturor ar trebui să ne fie. Și toți ar trebui să vedem, măcar o dată, un cămin de bătrâni. Acolo, poveștile lor se termină. Cine știe, povestea fiecăruia unde se va termina?
Uitându-mă la ei, stând la aceeași masă cu ei, realizez cât de mic e timpul. Cât de repede ne ajunge din urmă, în punctul în care nu mai există roți de întors, ceasuri de oprit, drumuri de parcurs. Și cum rămânem cu noi. Cu Dumnezeu. E singurul leac al acestei boli, al oricărei boli. Pentru că toți vom trece prin asta, prin toate, cu siguranță. Atunci, devine important să purtăm cu noi antidotul. Dumnezeu. Iubirea. Să îmbătrânim frumos! Cu toate vârstele la noi!
Maria-Alexandra Spânu
Către Galeria Foto…